Solitudine

Nu mă simt bine decât în singurătatea mea!

Oamenii solitari, cu tendinţe asociale, sunt cei mai fericiţi în compania propriei persoane. În timp ce pentru ceilalţi, a nu întâlni pe nimeni şi a sta închişi în casă reprezintă un veritabil coşmar, pentru ei înseamnă un ideal de viaţă. Cum este posibil acest lucru?

Deşi sună paradoxal, cei mai mulţi dintre noi suntem invidioşi pe aceia care poartă un “dialog” permanent cu ei înşişi, bazându-se exclusiv pe sine. Într-o lume în care tehnologia stimulează contactul inter-uman ca niciodată în istorie, solitarii ne stârnesc admiraţia, graţie unei mari autonomii. Independenţa de care dau dovadă ne inspiră un caracter puternic, cu condiţia ca în viaţa lor să existe şi momente de socializare. În caz contrar, retragerea echivalează cu fobia socială.

Acest fenomen poate avea mai multe explicaţii. Una dintre ele ar fi existenţa unui sentiment de autosuficienţă. Când educaţia nu stimulează dorinţa de comuniune şi de a-l descoperi pe celălalt, copilul dezvoltă un egoism ce se poate manifesta prin retragere. El poate suferi chiar de sindromul impostorului, care se traduce prin aceea că, la fiecare întâlnire, se teme să nu fie demascat în banalitatea şi izolarea sa. O altă explicaţie o constituie anxietatea socială sau teama de ceilalţi, care poate fi genetică sau indusă prin educaţie. Un copil, ai cărui părinţii nu invită niciodată acasă alte persoanae, ba mai mult afirmă că nu trebuie să ai încredere în nimeni, va deveni un adult individualist. O altă cauză o poate constitui amintirea unei întâmplări traumatice. Atunci când primele experienţe de confruntare cu ceilalţi se soldează cu eşec sau cu umilire, persoana respectivă poate dezvolta, mai târziu, astfel de comportamente evitante. Angoasa unei rupturi poate sta şi ea la originea solitudinii. Marii singuratici sunt conştienţi de faptul că deţin o personalitate caracterizată prin dependenţă afectivă. Iar a evita să creeze relaţii reprezintă modul prin care anulează riscul intrării în dependenţă. Ceea ce îi angoasează este tocmai gândul că pot pierde persoana faţă de care au dezvoltat ataşamentul. Ei preferă să rămînă singuri decât să retrăiască durerea generată de separarea prematură, brutală de propria mama sau de un eşec în dragoste.

Vestea bună este că există soluţii pentru astfel de probleme afective.

Un prim îndemn ar fi acela de a face pasul către ceilalţi, de a socializa. Totul poate începe cu un antrenament în compania persoanelor de încredere, cărora le puteţi solicita sprijinul în acest sens. Ele pot să vă inspire modele adaptative de interacţiune cu ceilalţi. Deschideţi-vă spre exterior. Indiferent de motivul care generează teama voastră de ceilalţi, atunci când vă aflaţi în cadrul unui grup, aveţi senzaţia că veţi deveni ţinta tuturor judecăţilor. Pentru a stopa aceste nelinişti, este esenţial să învăţaţi să vă decentraţi. Începeţi să vă interesaţi de ceilalţi, să le adresaţi întrebări. Altfel spus, deschideţi-vă, pentru a nu mai fi focalizaţi exclusiv pe propria persoană.

Cât priveşte anturajul unei astfel de personae, apropiaţii, este recomandat ca aceştia să o invite la ieşiri în oraş, să-i vorbească despre propriile angoase sau experienţe legate de timiditate. Acest lucru îi va permite solitarului să relativizeze problemele cu care se confruntă, să constate că nu este singurul care trăieşte cu această teamă. Arătaţi-i, fără ezitare, prietenia sau încrederea pe care i-o acordaţi, pentru a-l încuraja.

În cazul în care blocajul persistă, puteţi solicita sprijin specializat. Consilierea psihologică vă poate ajuta să descoperiţi cheia potrivită pentru a vă deschide viaţa către experienţe confortabile şi pline de sens. Mult succes!

Psihoterapeut

George Mihalache